Hobgoblinii

Veseli si binevoitori, dar nestapaniti

Se povesteste ca o familie traia linistita intr-o casuta din Lincolnshire. Se trezeau devreme si porneau la munca la ferma lor. Noaptea faceau focul in vatra si se asezau in jurul lui sa spuna povesti. Cu ei locuia si un hobgoblin, care ii ajuta la treburile gospodaresti. 

Hobgoblinii par oameni in miniatura; sunt mici si au pielea inchisa la culoare. sprancenele mari, o mustata lata si poarta intotdeauna parul zburlit. Le place sa se aseze in preajma focului si sunt mereu binevoitori, chiar daca, atunci cand se supara, isi dau arama pe fata, aratandu-si rautatea cu care sunt inzestrati.

Dupa cum spuneam, hobgoblinul locuia de mult timp in acea casa. Ii stia pe toti membrii familiei de cand s-au nascut, chiar si pe bunic, si spunea ca traia acolo de cand se intemeiase satul. Toti cei din casa tineau foarte mult la el si-i dadeau mancare gustoasa, pe placul lui.

Intr-o noapte, parintii discutara indelung despre educatia copiilor lor. Le placea viata pe care o dusesera pana atunci, insa stiau ca nu era cea mai potrivita pentru copii. Asa ca se hotarara sa plece la oras. Hobgoblinul se supara foarte tare cand afla vestea. Membrii familiei ii cerura sa vina cu ei, dar detesta orasul. 

In ziua in care trebuiau sa plece, el ascunsese cheile casei si-i inchise pe toti in bucatarie. Dupa patru ore insa, foamea il rapuse si-i implora sa-i dea ceva dulce. Inainte sa plece, ii dadura un cos plin cu mancare. L-au vazut ultima oara in viata pe hobgoblin in usa casei, plangand si rontaind un mar. 

Garguiele

Invie noaptea

Legenda garguielor de la Catedrala Notre-Dame, din orasul francez Rouen, nu apare in cartile de istorie, dar a supravietuit din generatie in generatie datorita vocilor din popor, care, din 1431, o evoca in fecare an la 30 mai. 

In acea zi, in Piata Targului Vechi din Rouen a fost adusa pentru a fi arsa pe rug Ioana d'Arc, o fata care spunea ca auzise vocea lui Dumnezeu si ca avea menirea de a salva Franta de pradarea englezilor. Asta s-a petrecut in timpul Razboiului de O Suta de Ani. Indiferent daca Ioana spunea sau nu adevarul, toata lumea stie ca ea a condus o oaste intreaga in Orleans, castigand pentru francezi una din cele mai importante batalii din acel razboi. Cu toate ca devenise eroina nationala, Ioana d'Arc a cazut in dezingratie si a fost condamnata la moarte prin arderea pe rug, sub acuzatia de erezie.

Legenda mai spune ca in acea zi fanatismul a fost atat de mare, incat garguiele s-au trezit din somnul lor indelungat si au devastat orasul in timpul noptii. De pe cornisele catedralei, monstrii inaripati si cu coarne au contemplat inspaimantatorul spectacol al mortii unei fete nevinovate si au hotarat s-o razbune. Si se mai spune ca in dimineata urmatoare au aparut pe strazile din Rouen sute de morti, toti cei care asistasera la martiriul Ioanei d'Arc in Piata Targului si care se bucurasera vazand cum ardea.

Piticii

Cei mai indemnatici fierari

Piticii sunt printre primele fiinte care au locuit pe Pamant la inceputul timpurilor, chiar inainte sa existe zeii. Cu multe-multe mii de ani in urma, cand lumea nu trecuse inca prin atatea razboaie devastatoare, oamenii si piticii au stabilit o alianta. Cum piticilor nu le placea sa are pamantul si sa stranga roadele, oamenii faceau munca asta pentru ei. In schimb, piticii, foarte priceputi la muncile grele, precum fieraritul, fabricau tot soiul de instrumente de metal pentru oameni.

Aceasta alianta a durat cateva secole, timp in care oamenii au devenit mai puternici. Prin stiinta de a observa lucrurile din jur, au invatat diverse meserii de-ale piticilor, dar niciodata n-au dobandit aceeasi indemanare in fabricarea armelor, in minerit sau metalurgie.

Intre timp, piticii, foarte hotarati, dar si din cale-afara de increzatori, n-au facut nimic pentru a descoperi secretele vecinilor. Si atunci oamenii i-au tradat. De multa vreme, oamenii ii dispretuiau in taina pe pitici, pentru ca nu-i intelegeau si pentru ca nu le placea infatisarea lor atat de deosebita.

In loc sa-i socoteasca fiinte diferite, au crezut ca erau oameni ghebosi, diformi si mici, cu barbi care le ajungeau pana in dreptul burtilor infiorator de grase. De aceea le-au declarat razboi si le-au luat toate bunurile.

De atunci piticii nu mai au incredere in oameni si-i ocolesc ori de cate ori pot, pentru ca ii considera tradatori.

Brownie

Spiridusi lacomi si sensibili

Cristina se obisnuise cu acel omulet care o privea inca din ziua in care s-a nascut. Ii cunostea fiecare carliont, chipul inchis la culoare, de par ar fi fost murdar, chiar si dupa ce se spala in fantana, zbarciturile de pe frunte si ochisorii mici si jucausi.

Fetita isi dadu seama curand ca oamenii mari nu-l vedeau pe spiridusul cu care se juca ea, si astfel se hotari sa tina secretul si sa nu le spuna niciodata de existenta lui. Isi petreceau impreuna dupa-amiaza razand, iar la apusul soarelui micul spiridus strangea toate jucariile si facea curat prin camera; in schimb, ea ii aducea noaptea ceva dulce din camara. Spiridusul se dadea in vant dupa ciocolata.

Dar anii treceau, Cristina crestea, iar spiridusul nu parea sa bage de seama acest lucru. Intr-o dimineata, inainte de a pleca la scoala, fata anunta ca se va intoarce acasa mai tarziu. Era prima ei iesire in oras si era foarte entuziasmata. Urma sa se intalneasca cu niste prietene si sa mearga intr-un parc din apropiere, pentru a-si petrece acolo dupa-amiaza si pentru a manca inghetata

. 

In acea zi, Cristina ajunsese acasa mai tarziu decat de obicei. Era asa de fericita, incat se gandea doar la cat de bine se distrase. Isi puse pijamaua si se baga repede in pat. Spiridusul astepta aproape trei ore ca fata sa-i duca paturica in acea noapte. Cand vazu ca ea adormise si ca nu-si aduse aminte de el, isi puse lucrurile putine pe care le avea intr-un sac si pleca pentru totdeauna.

Uriasii

Mari cat muntii

Demult, tare demult, uriasii traiau alaturi de oameni pe Pamant. Erau fiinte nemaipomenite, avand o forta uluitoare; si pe cat erau de mari, pe atat erau de buni. Lor le datoram construirea muntilor, pe care ii creau piatra cu piatra, ca si cum ar fi facut castele de nisip pe plaja.

In trecut, uriasii i-au ajutat foarte mult pe oameni. Se spune ca, atunci cand erau furtuni mari, ei strabateau mare numai din doua salturi si scoteau cu mainile din valuri corabiile pierdute in larg, asezandu-le in apropierea portului. De asemenea, uriasii ii salvau pe cei rataciti in padure, pentru ca, fiind mai inalti decat copacii, zareau de la inaltime mai multe sate. Dar ei trebuiau sa mearga cu mare atentie, pentru ca adesea, fara sa-si dea seama, striveau tot ce se nimerea sub picioarele lor.

Desi aveau o mare afectiune pentru oameni, uriasii stiau ca nu se pot apropia de ei pentru a le arata dragostea, deoarece, dintr-o singura mangaiere sau  o nevinovata imbratisare, i-ar fi lasat striviti pe caldaram.

Entii

Pazitorii copacilor

Entii, pazitorii copacilor, sunt fiinte stravechi, pe jumatate oameni, pe jumatate copaci. In urma cu sute de ani, elfii i-au trezit din somnul vesnic pe enti si i-au invatat sa vorbeasca limba elfa. De atunci entii sunt interesati de invatarea diferitelor limbi ale oamenilor, vietuitoarelor si plantelor si vorbesc cu toate fiintele din natura in limba enta. 

Infatisarea unui ent nu e foarte diferita de cea a unui copac, insa ei gandesc si se misca de parca ar fi oameni. Bratele lor sunt doua ramuri din partea de sus, iar din trunchi pornesc doua extermitati cu ajutorul carora se deplaseaza, in salturi mari, prin padure.



Au o forta nemaipomenita si sunt in stare sa ridice cu bratele pietre grele pentru a-i lovi pe cei care incearca sa-i nimiceasca. Unii sunt atat de inalti incat pot sa masoare chiar si cinci metri. Toti entii, ca de altfel toti copacii, se tem de foc, pentru ca le-ar distruge scoarta.

Foarte intelepti, entii se pot intelege  cu toate fiintele de pe Pamant. De aceea multi dintre locuitorii padurii le cer sfatul si-i asculta cu luare-amintire. Insa trebuie sa ai multa rabdare cu entii. Vorbesc foarte rar, in cuvinte simple si precise, si nu deschid gura decat atunci cand au de spus ceva cu adevarat important. 

   Pe enti trebuie sa-i asculti cu atentie si sa le urmezi intotdeauna sfaturile.

Pixies

Pixies- Spiridusi nostimi si... pisicheri

       
        Din cate mi-a spus un prieten, aceasta poveste i s-a intamplat unui batran morocanos dintr-un sat, de care se temeau toti copiii. Era zgarcit si banuitor, nepoliticos si sever. In fiecare dimineata, urma acelasi ritual: se trezea devreme si strabatea satul. Nu facea mai mult de trei pasi fara sa se vaicareasca si tot asa continua drumul pana la banca, pentru a se asigura ca nimeni nu-i furase banii.

         Locuitorii din acel sat credeau in pixies, spiridusii pasnici si nazdravani care traiesc printr noi. Uneori ne urmaresc in timp ce mergem sa cumparam paine sau cand jucam fotbal, dar nu sunt primejdiosi. 

         Intr-o dimineata, pixies hotarara sa se razbune pe batran. Il asteptara stand pe vine, ca si cum ar fi pregatit o ambuscada, cu caciulitele lor rosii, urechile ascutite, parul rosu si limba scoasa. Cativa dintre ei carau un saculet cu monede. Statura nemiscati pana cand l-au vazut ca se apropie; numai atunci, cu mare bagare de seama, trecura la fapte si lasara monedele pe drum.

         Batranul, orbit de bani, uita unde trebuia sa mearga. Se uita inapoi, se asigura ca nu-l urmarea nimeni si aduna repede toate monedele, dupa care o lua la fuga si sea ascunse in casa. Stransese atat de multe monede, ca buzunarele pantalonilor sateau sa-i plesneasca. Vazandu-se in camera lui, le scoase una cate una si observa manios ca monedele se transformau la lumina in pietre cenusii.